Simona

Prenumele Simona este forma feminină de la Simon.

Simon (Σιμων) este corespondentul grecesc (din Noul Testament) pentru numele ebraic Shim'on (שִׁמְעוֹן), care însemna "el a auzit". 

Etimologia, care apare chiar în Geneză („Leea... a zis: Domnul a auzit... și mi-a dat și pe acesta. De aceea i-am pus numele Shim'on") are la bază vb. shama,  „a auzi", „a îndeplini". 

Ca toate numele biblice, ebr. Shim'on intră în Europa prin intermediar grecesc; dar alături de forma normală Symeon, mult mai frecvent este în textele evanghelice gr. Simon. Explicația acestei modificări, cu urmări în antroponimia europeană, se află probabil în faptul că ebr. Shim'on a fost apropiat de un vechi și frecvent nume grecesc, Simon, la origine un supranume format de la adj. simos, sime, simon, „cârn" (de aici, Simonides, nume purtat de poetul din Keos, 556 - 467, reprezentant, alături de Pindar, al poeziei dorice) și echivalent cu numele de familie Cârnu sau Camus (la francezi).

Paradis

Drumul cuvântului paradis până în limba română este lung şi vechi.

El provine din limba avestică, o limbă iraniană (azi, moartă) cunoscută numai din utilizarea acesteia ca limbă în scriptura zoroastriană, Avesta, de la care provine numele său. 

În această limbă, exista cuvântul pairidaeza cu sensul "împrejmuire, grădină" (din pairi, "împrejur" şi daez-, "a zidi"). Acesta a trecut în limba ebraică sub forma pardes ("grădină", "paradis"), apoi în greacă (paradeisos), de aici, în latină (paradisus) şi în franceză (paradis), de unde l-am împrumutat noi, cu aceeaşi formă scrisă (paradis), dar pronunţat altfel (cu s sonor).

Originea şi înţelesul prenumelui "Ion"

De unde vine prenumele "Ion"?
Cea mai bună informaţie ne-o oferă George Pruteanu.

Se pare că Ion este numele cel mai răspîndit de pe glob (desigur, în variante specifice diferitelor limbi). Numele Ion ne vine din ebraicul Iehohanan, redus la Iohanán. Acesta este compus din două părţi: Io: prescurtare obişnuită pentru Iehova (Dumnezeu) şi verbul hanan: a avea milă, a face favoare (din care verb se şi trage numele Ana) – deci traducerea lui Iohanán este "Din graţia lui Dumnezeu; Dumnezeu s-a îndurat", adică o formulă de mulţumire adresată Cerului de părinţii care-şi doreau foarte mult un copil. Din acest străvechi Iohanán au derivat, mai întâi la greci, Ioánnes, apoi la latini, Iohánnes. De aici, mai ales după secolul IV d.Cr., dar, cu sporită intensitate, după anul 1000, numele s-a răspândit în toată Europa: la nemţi Johann (sau Hans), la englezi John, la italieni Giovanni (sau Gianni), la unguri Janos, la ruşi Ivan, la cehi şi polonezi Ian, la olandezi tot Ian, la francezi Jean, la spanioli Juan, la irlandezi Sean, la armeni Horbanés apoi Ovanes, la arabi Hana, la greci Iannis etc. La români, o primă atestare documentară a numelui ar fi cea din 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, care vorbeşte de un conducător pe nume Ioan, cneaz al unei formaţiuni de prin nordul Olteniei. Variantele româneşti ale numelui sunt nenumărate; alături de cele două principale (Ion, cea populară, şi Ioan, cea cultă) exista Ioanete, Ioncea, Ioncel, Ivancea, Ivaşcu, Iova, Itu, Ianache, Enache, Iancu, Ene, Encea, Oancea, Oncică, Oniciu, Ioanid, Ioanichie, Ioniţoiu, Ioaniţoaia, başca puzderie de diminutive şi hipocoristice (cuvinte care  exprimă mângâiere, sentimente de afecțiune, I.N.): Nacu, Nelu, Nela, Nică, Nica, Cica, Nilă, Niţă, Niţu, Onaş, Onăşel, Nucu, Oana. La acestea se adaugă nume de familie care-l conţin pe Ion, produse de influenţa greacă: Caragiani, Caragiale, Caraion, Carianopol, Papaiani, Mavroiani ş.a., precum şi variantele datorate înrâuririi apusene: Jana, Janina, Gianina, Giani, Geanu, Gioni etc.

(sursa: http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis296-7ion.htm)